Plansul este bun! Plansul este vindecator!

Sunt anumite momente in existenta oricarui parinte pentru care am fi dispusi sa dam la schimb 1 an din viata doar pentru a le evita.
Ma refer aici la momentele in care ajungem cu cei mici la spital.

Ati simtit si voi furie acumulandu-se? Dar neputinta? Ati fi vrut sa aveti puteri magice prin care sa faceti acele momente sa dispara?

Ce putem face ca parinti ( bunici/bone ) dupa astfel de experiente pentru a-i oferi copilului ( copiilor ) sentimentul de siguranta pe care l-a pierdut?

De obicei, dupa astfel de experiente la copii pot aparea comportamente care ne pun in situatia in care nu stim cum sa actionam / reactionam. Mie, ca o mama grijulie si bine intentionata, mi s-a parut o idee buna sa incerc sa distrag atentia de la experienta in speranta ca va uita si ii va trece.

Ce mult am gresit atunci! Nu aveam de unde sa stiu, nu ma invatase nimeni!

Am citit mult si am cautat informatii care sa ma ajute in acest proces de vindecare a traumei emotionale. Pentru ca da, este important sa acordam la fel de multa atentie si emotiilor care insotesc durerile fizice.

Tot de la HandinHand Parenting am aflat ca dupa astfel de momente este bine sa ne ascultam copiii pentru ca isi aleg multe moduri in care ne vorbesc despre durerile lor. Ei pot alege sa se joace cu papusile "de-a spitalul". Este un mod natural prin care arata ce fel s-au simtit in acele momente. Daca putem sa ne apropiem si sa intram in jocul lor, le facem cea mai mare favoare. II ajutam sa dea frau liber sentimentelor pentru ca se simt in siguranta alaturi de noi.

Pentru mine a fost putin diferit, insa. Baietelul fiind inca mic la vremea respectiva ( 5 luni ) a inceput sa se trezeasca de cateva ori pe noapte plangand foarte tare. Faceam tot ce stiam atunci pentru a-i reda linistea. Abia tarziu am aflat cum il pot ajuta cu adevarat. Trecuse deja un an, un an cu multe nopti de plans sfasietor. Dar mai era ceva, ceva ce acum imi putea spune ( pentru ca incepuse deja sa spuna cateva cuvinte ). Cand se trezea il luam in brate si stateam cu el in pat incercand sa-l linistesc. Insa imi spunea "in picioare", "in picioare". Nu se oprea din plans pana nu ma dadeam jos din pat si ne plimbam prin camera. Am realizat atunci ca este posibil sa aiba legatura cu experienta lui din spital. Acolo a trebuit sa stea imobilizat de patru asistente in pozitia pe spate in timp ce eu stateam usor aplecata peste el si ii spuneam ce se intampla. Plangea atat de tare si se zbatea incat le-am cerut asistentelor sa ma lase sa il ridic si sa-l tin in brate. Poate ca atunci cand imi cerea sa stau in picioare cu el era strigatul lui de ajutor pentru ca traia o situatie care ii aducea aminte de acele momente grele.

Stiind care era problema de fond am putut prin doua intrumente aparent banale sa il ajut sa vindece acea trauma. Instrumentele sunt limitele si ascultarea. Le-am folosit astfel: urmatoarea data cand s-a trezit plangand si mi-a cerut sa-l iau in brate i-am spus cat de bland am putut ca de data aceasta vom sta in pat ( limita ). In timp ce plangea ( ascultare ) in spuneam putine cuvinte :"mami e aici"; "esti in siguranta aici"; "nu las pe nimeni sa-ti faca rau". Pentru ca nu am mai incercat sa-i distrag atentia si pentru ca i-am ascultat plansul l-am ajutat sa-si vindece trauma. Daca atunci cand suferim ne este cineva drag aproape sa ne confere sentimentul de siguranta ne putem vindeca prin plans. Da, plansul este bun, este vindecator! Pentru ca prin lacrimi se spala stresul/trauma ( acele lacrimi contin hormoni ai stresului pe care il eliberam ).
Dupa cateva luni in care l-am ascultat noptile noastre au redevenit linistite.

Sunt recunoscatoare acum pentru toate momentele in care sunt alaturi de el cand plange. Pentru ca acest lucru inseamna ca are suficienta incredere in mine incat sa-mi arate ce simte.

Cu drag,
Gina