Copiii pot si au dreptul sa aleaga

Imi este dor, imi este dor de mine, imi este dor de fetita inocenta, imi este dor de copilarie. Atunci cand am o prezenta constienta si il urmaresc pe fiul meu in timp ce se joaca ( cum isi alege activitatile fara sa intervin ) imi dau seama ca eu nu mai stiu sa ma bucur de " libertate". Pentru ca de-a lungul timpului caracterul meu a fost schimbat de imprejurari, de ceea ce altii doreau ca eu sa fac, sa spun.

Stiu ca am o mare responsabilitate in modelarea caracterului acestui suflet curat. Si mai stiu ca e tare important sa nu uit ca el are dreptul la opinii, are dreptul sa aleaga.
Am avut o copilarie frumoasa. Insa, dincolo de acea inocenta si dulceata a copilariei, au fost momentele acelea in care m-am simtit prizoniera gandurilor adultilor.

"Esti mica, parerea ta nu conteaza." " Nu te baga in discutiile oamenilor mari." "Cand vei creste mare abia atunci poti sa vorbesti ( sa fii auzit )."

Vi s-a intamplat si voua?

Acestea au fost picaturile copilariei care au taiat din avant, din incredere, din inocenta.
Daniel Siegel si Mary Hartzell in cartea "Parentaj sensibil si inteligent" spun: "Cand copiii nostri ne spun ce cred si ce simt, este important sa le respectam experienta, fie ca este sau nu similara cu a noastra."
"Imaginati-va cum copilul dvs., care merge pe tricicleta/bicicleta , cade. Din punctul dvs. de vedere, e vorba mai mult de o sperietura decat de vreo accidentare, dar el incepe sa planga, la care raspundeti: Nu te-ai lovit. N-ar trebui sa plangi. Esti baiat/fetita mare". Copilul se simte ranit, indiferent daca ranit fizic sau in mandrie si, cu toate acestea, dvs. ii spuneti ca experienta lui nu este valida. Acum, imaginati-va cum s-ar putea simti daca i-ati oferi un raspuns conjugat: Te-a luat pe nepregatite cand ai trecut de hartopul ala si ai cazut in iarba. Te-ai lovit?"

Misiunea mea este sa il ajut pe copil sa inteleaga ceea ce i se intampla. Sa se simta auzit, sa stie ca apartine unui grup ( familia ), ca este la fel de important ca oricare alt membru al familiei. Acest lucru il pot realiza prin ascultarea si validarea nevoilor lui ( daca imi cere inca 1 minut pentru a termina o activitate inainte de a merge la masa, este important sa ii ofer acel minut ). Astfel, il ajut sa invete sa respecte alte opinii. Copiii invata cel mai mult din ceea ce vede nu din ceea ce i se spune. Daca eu imi respect copilul atunci si el va invata sa ii respecte pe cei din jurul lui.

Munca noastra, a parintilor, este atat de grea. Si, din pacate, in societatea in care traim nici macar nu este considerata o munca. Parintii incearca din rasputeri sa isi inteleaga si sa isi ajute copiii. Dar, este foarte important ca parintele sa simta ca face parte dintr-un grup, ca si alti parinti se confrunta cu situatii similare si, mai ales, ca poate cere ajutor. Este important sa invatam sa cerem ajutor pentru ca aceasta munca este prea grea pentru a o face de unii singuri.

Daniel Siegel si Mary Hartzell mai spun: "Creierii nostri sunt structurati pentru a fi conectati cu alti creieri. Sentimentul nostru de a fi 'eu' este profund influentat de modul in care luam parte la un 'noi'.
Parteneriatele in ascultare pot fi considerate terapie gratuita. Pentru ca aici se ofera un cadru de siguranta in care parintele poate accesa dureri vechi si le poate vindeca.

Pentru ca putem fi parinti mai buni pentru copiii nostri daca avem mai intai grija de propriile dureri. Nu este un drum usor. Din cauza convingerilor noastre limitative avem tendinta sa mergem pe 'drumuri batatorite'. Insa eu cred ca fericirea copilului meu este mai importanta decat 'confortul' vechilor obiceiuri.

Cu drag,
Gina