Copiii pot si au dreptul sa aleaga

Imi este dor, imi este dor de mine, imi este dor de fetita inocenta, imi este dor de copilarie. Atunci cand am o prezenta constienta si il urmaresc pe fiul meu in timp ce se joaca ( cum isi alege activitatile fara sa intervin ) imi dau seama ca eu nu mai stiu sa ma bucur de " libertate". Pentru ca de-a lungul timpului caracterul meu a fost schimbat de imprejurari, de ceea ce altii doreau ca eu sa fac, sa spun.

Stiu ca am o mare responsabilitate in modelarea caracterului acestui suflet curat. Si mai stiu ca e tare important sa nu uit ca el are dreptul la opinii, are dreptul sa aleaga.
Am avut o copilarie frumoasa. Insa, dincolo de acea inocenta si dulceata a copilariei, au fost momentele acelea in care m-am simtit prizoniera gandurilor adultilor.

"Esti mica, parerea ta nu conteaza." " Nu te baga in discutiile oamenilor mari." "Cand vei creste mare abia atunci poti sa vorbesti ( sa fii auzit )."

Vi s-a intamplat si voua?

Acestea au fost picaturile copilariei care au taiat din avant, din incredere, din inocenta.
Daniel Siegel si Mary Hartzell in cartea "Parentaj sensibil si inteligent" spun: "Cand copiii nostri ne spun ce cred si ce simt, este important sa le respectam experienta, fie ca este sau nu similara cu a noastra."
"Imaginati-va cum copilul dvs., care merge pe tricicleta/bicicleta , cade. Din punctul dvs. de vedere, e vorba mai mult de o sperietura decat de vreo accidentare, dar el incepe sa planga, la care raspundeti: Nu te-ai lovit. N-ar trebui sa plangi. Esti baiat/fetita mare". Copilul se simte ranit, indiferent daca ranit fizic sau in mandrie si, cu toate acestea, dvs. ii spuneti ca experienta lui nu este valida. Acum, imaginati-va cum s-ar putea simti daca i-ati oferi un raspuns conjugat: Te-a luat pe nepregatite cand ai trecut de hartopul ala si ai cazut in iarba. Te-ai lovit?"

Misiunea mea este sa il ajut pe copil sa inteleaga ceea ce i se intampla. Sa se simta auzit, sa stie ca apartine unui grup ( familia ), ca este la fel de important ca oricare alt membru al familiei. Acest lucru il pot realiza prin ascultarea si validarea nevoilor lui ( daca imi cere inca 1 minut pentru a termina o activitate inainte de a merge la masa, este important sa ii ofer acel minut ). Astfel, il ajut sa invete sa respecte alte opinii. Copiii invata cel mai mult din ceea ce vede nu din ceea ce i se spune. Daca eu imi respect copilul atunci si el va invata sa ii respecte pe cei din jurul lui.

Munca noastra, a parintilor, este atat de grea. Si, din pacate, in societatea in care traim nici macar nu este considerata o munca. Parintii incearca din rasputeri sa isi inteleaga si sa isi ajute copiii. Dar, este foarte important ca parintele sa simta ca face parte dintr-un grup, ca si alti parinti se confrunta cu situatii similare si, mai ales, ca poate cere ajutor. Este important sa invatam sa cerem ajutor pentru ca aceasta munca este prea grea pentru a o face de unii singuri.

Daniel Siegel si Mary Hartzell mai spun: "Creierii nostri sunt structurati pentru a fi conectati cu alti creieri. Sentimentul nostru de a fi 'eu' este profund influentat de modul in care luam parte la un 'noi'.
Parteneriatele in ascultare pot fi considerate terapie gratuita. Pentru ca aici se ofera un cadru de siguranta in care parintele poate accesa dureri vechi si le poate vindeca.

Pentru ca putem fi parinti mai buni pentru copiii nostri daca avem mai intai grija de propriile dureri. Nu este un drum usor. Din cauza convingerilor noastre limitative avem tendinta sa mergem pe 'drumuri batatorite'. Insa eu cred ca fericirea copilului meu este mai importanta decat 'confortul' vechilor obiceiuri.

Cu drag,
Gina

Plansul este bun! Plansul este vindecator!

Sunt anumite momente in existenta oricarui parinte pentru care am fi dispusi sa dam la schimb 1 an din viata doar pentru a le evita.
Ma refer aici la momentele in care ajungem cu cei mici la spital.

Ati simtit si voi furie acumulandu-se? Dar neputinta? Ati fi vrut sa aveti puteri magice prin care sa faceti acele momente sa dispara?

Ce putem face ca parinti ( bunici/bone ) dupa astfel de experiente pentru a-i oferi copilului ( copiilor ) sentimentul de siguranta pe care l-a pierdut?

De obicei, dupa astfel de experiente la copii pot aparea comportamente care ne pun in situatia in care nu stim cum sa actionam / reactionam. Mie, ca o mama grijulie si bine intentionata, mi s-a parut o idee buna sa incerc sa distrag atentia de la experienta in speranta ca va uita si ii va trece.

Ce mult am gresit atunci! Nu aveam de unde sa stiu, nu ma invatase nimeni!

Am citit mult si am cautat informatii care sa ma ajute in acest proces de vindecare a traumei emotionale. Pentru ca da, este important sa acordam la fel de multa atentie si emotiilor care insotesc durerile fizice.

Tot de la HandinHand Parenting am aflat ca dupa astfel de momente este bine sa ne ascultam copiii pentru ca isi aleg multe moduri in care ne vorbesc despre durerile lor. Ei pot alege sa se joace cu papusile "de-a spitalul". Este un mod natural prin care arata ce fel s-au simtit in acele momente. Daca putem sa ne apropiem si sa intram in jocul lor, le facem cea mai mare favoare. II ajutam sa dea frau liber sentimentelor pentru ca se simt in siguranta alaturi de noi.

Pentru mine a fost putin diferit, insa. Baietelul fiind inca mic la vremea respectiva ( 5 luni ) a inceput sa se trezeasca de cateva ori pe noapte plangand foarte tare. Faceam tot ce stiam atunci pentru a-i reda linistea. Abia tarziu am aflat cum il pot ajuta cu adevarat. Trecuse deja un an, un an cu multe nopti de plans sfasietor. Dar mai era ceva, ceva ce acum imi putea spune ( pentru ca incepuse deja sa spuna cateva cuvinte ). Cand se trezea il luam in brate si stateam cu el in pat incercand sa-l linistesc. Insa imi spunea "in picioare", "in picioare". Nu se oprea din plans pana nu ma dadeam jos din pat si ne plimbam prin camera. Am realizat atunci ca este posibil sa aiba legatura cu experienta lui din spital. Acolo a trebuit sa stea imobilizat de patru asistente in pozitia pe spate in timp ce eu stateam usor aplecata peste el si ii spuneam ce se intampla. Plangea atat de tare si se zbatea incat le-am cerut asistentelor sa ma lase sa il ridic si sa-l tin in brate. Poate ca atunci cand imi cerea sa stau in picioare cu el era strigatul lui de ajutor pentru ca traia o situatie care ii aducea aminte de acele momente grele.

Stiind care era problema de fond am putut prin doua intrumente aparent banale sa il ajut sa vindece acea trauma. Instrumentele sunt limitele si ascultarea. Le-am folosit astfel: urmatoarea data cand s-a trezit plangand si mi-a cerut sa-l iau in brate i-am spus cat de bland am putut ca de data aceasta vom sta in pat ( limita ). In timp ce plangea ( ascultare ) in spuneam putine cuvinte :"mami e aici"; "esti in siguranta aici"; "nu las pe nimeni sa-ti faca rau". Pentru ca nu am mai incercat sa-i distrag atentia si pentru ca i-am ascultat plansul l-am ajutat sa-si vindece trauma. Daca atunci cand suferim ne este cineva drag aproape sa ne confere sentimentul de siguranta ne putem vindeca prin plans. Da, plansul este bun, este vindecator! Pentru ca prin lacrimi se spala stresul/trauma ( acele lacrimi contin hormoni ai stresului pe care il eliberam ).
Dupa cateva luni in care l-am ascultat noptile noastre au redevenit linistite.

Sunt recunoscatoare acum pentru toate momentele in care sunt alaturi de el cand plange. Pentru ca acest lucru inseamna ca are suficienta incredere in mine incat sa-mi arate ce simte.

Cu drag,
Gina