Sistemul limbic este centrul nostru socio - emoțional, responsabil de emoții, de sentimentul de siguranță, de semnalele non-verbale și memoria pe termen lung. Sistemul limbic poate ține sub control acele amintiri care conțin dureri nerostite, atunci când ne simțim încrezători și conectați cu cei din jur. Când suntem în situația care ne restimulează emoții/trăiri din copilărie, avem de fapt senzația că nu știm ce e cu noi, nu ne aducem aminte de nimic. Știm doar că ne simțim incomfortabil. Avem impresia că cineva are ceva cu noi, și este din vina lui/ei.
De câte ori de-a lungul vieții am auzit oare că dulcele nu este bun în cantități prea mari? Să fie oare, de câteva sute sau mii de ori? Nu știu, însâ știu sigur că îmi plac. Și pentru că am auzit lucrurile acestea la nesfârșit, pentru că îmi plac atât de tare, atunci când vine vorba ca băiatul meu să le mănânce intru în panică. Ba mi se pare că a mâncat prea multe în ultimul timp, ba îmi și imaginez că va intra pe loc într-o stare de agitație de la atâta zahăr ( chiar dacă este vorba de pâine cu unt și miere sau plăcintă făcută in casă ! ).
 |
| Baiatul pofticios ( free images ) |
Și simt încet cum frustrarea crește și, parcă fără voie tonul vocii devine ușor precipitat, ba chiar pițigăiat pe alocuri. Cum aș putea să ies din starea de asediu fără să induc această luptă în subconștientul copilului meu?
Primul pas ar fi să vorbesc despre ceea ce simt eu în legătură cu propria-mi dorință de dulciuri în Listening Partnership ( parteneriatul în ascultare ) despre care am vorbit puțin aici. O dată ce voi discuta despre acest lucru voi căpăta o înțelegere profundă a ceea ce sunt eu în raport cu ele. Deși creierul va căuta să recreeze senzația de plăcere ( știu fiind faptul că atunci când mâncăm dulce se eliberează dopamină care ne dă acea senzație de plăcere ), eu pot alege când și cât anume pot mânca.
De asemenea, în Listening Partnership pot vorbi și despre senzația de frustrare care apare atunci când copilul îmi cere în fiecare zi dulce. Mă pot gândi cum era pentru mine atunci când eram copil si ceream dulciuri adulților din viața mea. Știu că îmi cere pentru că, probabil creierul lui a trecut în starea de ”vreau plăcere și vreau acum!”. Apoi aleg să pun limite blânde atunci când situația o cere în loc de a începe dialogul interior.
Vacanța de vară a fost despre înghețată. Mai este puțin și vine vacanța de iarnă. Când spun vacanța de iarnă mă gândesc la brad și la dulciurile de sub brad. De la Moș Nicolae până la Moș Crăciun copiii vor fi asaltați de vitrine pline cu dulciuri.
Să povestiți cu cineva drag despre ce înseamnă pentru voi această perioadă și cum puteți veni în ajutorul puilor voștri atunci când vor cere mai mult decât v-ați propus să le oferiți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu