Aproape ca pot percepe senzatiile fizice din trecut, de atunci cand, mica fiind, trebuia sa impart jucarii ( desi eu nu imi doream acest lucru ) sau trebuia sa fiu " cuminte ". Si copilul din mine ar urla acum si ar face un tantrum insa propriul meu copil incepe sa-si exprime cele mai adanci simtaminte lasandu-ma dezarmata.
Cu greu ma adun in cateva fractiuni de secunda pentru a putea fi acolo langa el. Imi doresc sa il las sa simta pentru ca mie nu imi era permis sa simt ( "nu mai plange!", " esti mare, nu ai motiv sa plangi" ). Toate imi rasuna ca un ecou in suflet si as vrea sa spun " lasati-ma sa simt!". Imi doresc sa ridic bolovanul care imi apasa sufletul.
 |
| Sursa foto: Google - free Images |
Stiu ca atunci cand frustrarile se acumuleaza este normal sa iasa cumva din sistem. Tocmai acest lucru se intampla in timpul crizelor de furie. Este ca o pompa de curatare a deseurilor care nu ne lasa sa ne bucuram de lumina din interiorul nostru.
Desigur, propriile mele deseuri emotionale ma impiedica sa fiu la fel de flexibila pe tot parcursul procesului de eliberare al copilului meu.
Si este perfect in regula, Putem fi suficienti de buni , cu tot ceea ce simtim si suntem pentru copiii nostri.
Agresivitatea este mai greu de tolerat pentru multi dintre noi. Din vremuri demult trecute imi vin senzatii de frica, de abandon, de neputinta. Imi doresc sa se opreasca si imi rasuna cuvintele ( " potoleste-te! ma faci de rusine " ).
Imi vine sa-i spun acelasi lucru insa, dintr-o data ies din vis si imi reamintesc : agresivitate = frica. Frica este cea care a pus stapanire pe copilul meu si nu stie cum sa-mi spuna asta. Cel mai greu imi este atunci cand incepe sa arunce cu orice are la indemana.
Senzatia interioara este una de profunda dezamagire. O voce imi spune: sigur ceva din ceea ce fac este gresit pentru ca el nu ma mai asculta. Mesajul lui este " mami, imi este greu acum", " am nevoie sa ma ajuti sa trec peste starea asta". Insa, dictionarul intern imi traduce gresit. Ca si cum as fi esuat in meseria de parinte.
Incet, incet imi aduc aminte ca pentru el este suficient sa fiu acolo, prezenta in lumea lui. De multe ori propriul zbucium interior ramane pentru a fi cercetat cu alta ocazie. Si, incet, ma apropii de el, incercand sa il iau in brate, fuge, iar ma apropii, incepe sa rada si totul se transforma intr-o urmarire plina de rasete.
El este aici pentru mine sa pot invata ca nu controlul este cel mai important intr-o relatie. Desi, amintirile din propria copilarie se zbat si vin la suprafata sub forma " eu sunt adultul si trebuie sa ma asculti.
In fiecare zi fac tot ce pot pentru a-l ajuta sa iasa din izolare, sa stie ca sunt langa el chiar si atunci cand totul pare nesigur in jur.Cel mai mare dar pe care i-l fac in fiecare zi este lupta cu propriile stafii. Odata ce trimit cate una in neant pot sa fiu mai atenta la nevoile lui.
Si, cand furtuna se potoleste, ne imbratisam si intelegem, fiecare dintre noi ca am devenit mai puternici pentru ca am fost impreuna in mijlocul uraganului dar am reusit sa acostam in siguranta pe malul realitatii noastre.
Cu recunostinta,
Gina
